Minunea s-a intamplat la Spt. Coltea ,unde a fost operata de o echipa de medici din care a facut parte si domnul dr. Stamate Marian.Starea ei dupa operatie este foarte buna , de altfel a si fost externata ieri .

Multumim tuturor care s-au interesat de acest caz !

Ea va fi operata luni 01.02.2010 ,la spitalul Coltea din Bucuresti de o echipa de medici din care face parte si domnul Dr. Stamate Marian . Implantul de care va beneficia Cozmina este Med El.Vom reveni cu informatii (cum a decurs operatia , starea fetitei ,etc) saptamana viitoare.

…… povestea fetitei care are nevoie de ajutorul vostru , Cozmina Stefania trimisa de matusa ei

Ne-am casatorit acum 7 ani ,la 3 ani de la casatorie am avut parte de cea mai mare bucurie de pana atunci s-a nascut Cozmina Stefania a fost un copil dorit dar inca de la nastere medicii ne-au spus ca nu va trai .

Deoarece din punct de vedere financiar nu stam foarte bine , iar costul unui astfel de implant se ridica la peste 22000 euro avem nevoie de ajutorul dumneavoastra . Cozmina este un copil frumos ,vioi si dornic sa se exprime si prin cuvinte nu numai prin gesturi . Din pacate momentan nu poate dar suntem siguri ca vom reusi.

Va multumim din suflet pentru sprijinul acordat .

Puteti discuta cu familia  Fufa  ( parintii Cozminei )  din comuna Ogrezeni, Judetul Giurgiu, Numarul 1106,la numerele de  telefon 0766730191 sau 0732397394 .

©2010 . All Rights Reserved.

M-am hotarat sa va spun si eu o poveste ca semn de multumire . Momentan este o povestioara trista dar sunt convinsa ca aceste detalii se vor indrepta pentru ca am o veste foarte buna . Mi-am facut o prietena , se numeste Andreea si are doi anisori si ceva . E un pic mai marisoara ca mine dar ne intelegem de minune . In timp ce noi ne jucam frumos cu ursuletul Winny the Pooh  si ne gandeam ce nazdravanii sa mai facem ….sa ne urcam pe masa de la calculator , sa mutam mobila mamei caci  “am auzit noi”  ca se gandeste la o curatenie , sa jumulim un picutz pisicul de la scara sau sa cercetam ce comori stau ascunse in sertarele de la noptiera ,   mami si tati au povestit una alta cu parintii Andreei .

Astfel , spuneau ei ….

“Suntem familia Deacu , avem doua fetite una de 17 ani si cealalta de 2 ani amanadoua avand acelasi diagnostic(hipoacuzie neurosenzoriala bilateral profunda).

Dupa ce le-am ” auzit ” povestea  m-am gandit ca si pentru Andreea puteti scrie o poveste . Avand in vedere ca sunt un pic trista pentru ca am aflat de surioara ei ca nu a avut sansa mea sa fie implantata de micutza va rog din sufletelul meu sa o ajutati pe prietena mea si in acelasi timp sa nu-i refuzati posibilitatea sa comunice cu parintii ei asa cum timp de 17 ani surioara ei nu a reusit . In plus dupa operatie vom putea amandoua sa invatam impreuna secretele “Drumului catre lumea sunetelor “  si sa nu fiu singurica cand voi  face exercitii cu d-na logoped . Toate povestile pe care le scrieti o vor ajuta pe Andreea sa auda absolut tot “ceea ce noi fetitele ” avem de comentat vis-a-vis de noul desen animat , de “Fifi si floricele “  sau noua serie din Muppets .

Puteti dona pentru ca Andreea sa auda in urmatoarele conturi :

R060MILB 000 000 000 1182341 – cont in lei
R043MILB 000 000 000 1182356 – cont in euro

deschise la MILLENNIUM BANK pe numele Deacu Ionel Adrian (tatal fetitei)

Click! Sanatate

Adevarul Constanta

©2010 . All Rights Reserved.

Cu mult timp in urma in tara ce avea sa devina America,de astazi…traia o familie simpla.Era compusa din 7 membri,mama,tata si 6 frati de diferite varste. Mezinul familiei era Will,un copilas nevinovat care nu se putea adapta nicaieri si era putin mai inchis in relatia cu cei din jur.Mama era casnica,iar tatal professor de fizica,un om care studia tot ce parea greu de deslusit.Asa a inceput si povestea,,razboiului”dintreLumina si Intuneric. Intr-o zi satui de America si de traiul parca tot mai greu,au decis sa se mute in Anglia,o tara,,rece” si putin cam,,plangacioasa”.Singurul care nu prea parea incantat era micutul Will,care se gandea ca daca aici nu a reusit sa se adapteze,cum va reusii acolo sa o faca?!

Zis si facut,peste cateva zile in preajma Craciunului,cu mic,cu mare au luat drumul Angliei,pentru a se stabili intr-un mic satuc mai retras…pentru a isi pune fiecare ordine in ganduri si mai ales parintii care doreau in acest mod sa uite de o tragedie,din trecut care nu ii lasa sa se bucure de present. Ajunsi la fatza locului,fiecare si-a ales o camera; grabindu-se fiecare sa se intsaleze in noua casa,mult mai mare decat cea pe care o lasasera in urma. La cateva zile distanta se anunta sosirea Craciunului,sarbatoarea atat de asteptata de mai toata lumea si mai ales de copii. In ziua de 24 decembrie,cu o zi inainte de Craciun,era ziua micutului Will,de care au cam uitat toti,mai putin surioara lui Gwen si fratele cel mai mare Stephen,aflat undeva in Norvegia si care i-a trimis special o curea,,speciala”,care avea mai tarziu sa ii foloseasca in lupta ce avea sa o duca cu Intunericul. Bucuros ca nu toti l-au uitat Will,avea inca un motiv in plus sa fie fericit,pe langa faptul ca Sarbatoarea Sfanta isi anunta prezenta peste inca o zi. Indreptandu-se spre camera lui s-a intalnit cu sora lui,care i-a oferit un semn special,care avea mai tarziu sa fie doar un pas spre strangerea de semen ce aveau sa indeparteze un pericol iminent,pe care il anunta Intunericul. Iar inainte de a se retrage in camera lui,el a fost intrebat care e dorinta lui,pentru ca doar era ziua lui si avea acest drept,macar o data pe an. El a raspuns ca singura lui dorinta e sa vada zapada,pentru ca nu avusese parte niciodata de ea. Seara se asternea peste micutul tinut,iar geamul camerei lui Will ramasese deschis,iar el se atipise,cand un mic fior de racoare,,incarcat” la cuprins. Iar cand s-a trezit a avut placut surpriza sa vada ca peste el in propriul lui pat. Fericit ca dorinta s-a implinit si nestiind ca zapada nu ii va fi cadoul perfect,s-a ridicat din pat si a inchis geamul. In tot acest timp Intunericul tragea de timp,pentru a nu se ivi descoperitorul de semne,pana cand el nu va dobandii puterea suprema. A doua zi de dimineata,astepta fericit ca niste sateni mai amabili sa ii aduc bradul pentru a il pregatii de sarbatoare. Erau James si John,cei care aveau sa ii fie ajutoare de nadejde in lupta ce avea sa o poarte. Acestia nici nu il cunosteau pe baietel,dar stiau ca fusese ziua lui si ii stiau numele,fara sa le fi spus cineva acest lucru. Acest aspect l-a inspaimantat putin pe micul Will,dar nu i-a acordat importanta,pana seara cand aveau sa fie invitati de niste oameni mai instariti  al acelui tinut,pentru masa de Craciun. Seara si-a facut simtita prezenta,iar familia lui a pornit sa onoreze cu prezenta,invitatia care le-a fost facuta. Ajuns la castel,locul unde locuia familia Merriweather,a descoperit in casa dansilor fel si fel de aparate pe care nu le mai intalnise pana atunci. Acesta le studia pe fiecare in parte,pana in cel mai mic amanunt sa nu ii scape nimic. Plictisit de la o vreme se plimba prin casa,cand avea sa intrezareasca un chip angelic de fata,care il priviea din punctul lui de vedere insistent. Nimic mai fals,fata era prietena unui frate de-al lui,iar totul s-a limitat la schimbul de priviri si nimic mai mult. Trecand peste acest moment,Will s-a hotarat sa porneasca la o plimbare prin curtea imensa a castelului. Aici dintr-o data s-a asternut o ceata densa si intunericul era parca tot mai,,apasat”. In casa familia Merriweather,isi dadea coate cum sa faca sa ii spuna mai pe sleau micutului Will,care avea sa ii fie destinul. S-au rezumat pentru moment la stadiul de dorinta,pentru ca micutul Will disparuse. Nimeni nu stia defapt ca afara micul Will il intalnea pe calaretul intunericului,care era mult mai pregatit decat el,care era doar un copil. Stand fata in fata cu calaretul,acesta ii cerea semnul,acel semn care era doar o cutiuta primita cadou de la surioara lui si la care el nu ar fi renuntat pentru nimic in lume,

doar din acest motiv. Insistenta calaretului l-a speriat putin,iar primul instinct ii ,,spunea” sa fuga pentru a scapa,asa a si facut…dar imediat in urma lui un stol de ciori si doi caini negri,aveau s ail urmareasca. Ajuns din urma de calaret,Will a fost impins intr-o vale de unde a fost salvat de familia Merriweather care a simtit pericolul ce il pastea pe micutul Will si au ajuns exact la timp. Calaretul a batut in retragere,dar nu a uitat sa ii,,arunce” cateva amenintari micutului. Inspaimantat de cele intamplate dorea sa stie ce se intampla

si de ce tocmai lui,care nu a facut nimic. Atunci batranul Merriweather,i-a povestit asa cum se pricepea el mai bine,care este povestea alegerii Cautatorului. Batranul a inceput prin a ii spune ca este al 7-lea fiu,al celui de al 7-lea fiu,ceea ce reprezenta ca tatal lui a fost al 7-lea fiu al familiei,care avea sa aiba parte de inca 7 copii,iar al 7-lea lui copil in momentul de fata avea sa fie Will. Acum urma semnul de intrebare care l-a cuprins pe Will,cum sa fie el al 7-lea fiu,cand ei sunt 6 de toti…iar el este ultimul. Nu a primit raspunsul pe loc,ceea ce a facut ca micul Will sa porneasca in aflarea secretului,ce a dus la alegerea lui ca fiind Cautatorul. Ajuns acasa cu intreaga familie,el a dorit sa ii rapeasca

putin din timp tatalui,care a crezut ca Will dorea sa vorbeasca despre schimbarile perioadei numita pubertate. Si l-a repezit imediat,trimitandu-l sa ii intrebe pe fratii lui pentru ca sunt mai in masura s ail ajute. Dar Will nu dorea sa stie nimic despre acest schimbari si a ramas fara raspuns la ceea ce dorea sa afle. Acest  refuz l-a determinat sa porneasca singur cautarile raspunsului si a ajuns in podul casei unde locuiau. Unde printre sute de lucruri aruncate ici,colo…a gasit o cutie de pantofi pe care se afla scris doua nume,cel al lui si inca nume,Tom. Deschizand aceasta cutie a descoperit o poza care

il reprezenta pe el si cel numit Tom,mai exact fratele lui. Dar in familia lui nu se afla niciun Tom si daca s-ar fi aflat asta ar fi dus la raspunsul sotilor Merriweather. Nu mai intelegea nimic,se gandea ca poate noaptea ii va fi un sfetnic bun si va reusii sa afle raspunsul. Nici noaptea nu i-a fost de mare ajutor,iar ziua ce isi facea simtita prezenta printre ,,ochiurile”geamurile,il cam ridica usor din pat. Coborand jos unde se afla toata familia,a rugat-o pe mama lui sa il insoteasca intr-o plimbare,a fost primul pas pentru a putea deschide discutia despre descoperirea raspunsului pe care il astepta. Zis si facut,dupa cativa pasi prin zapada…Will a scos poza si a intrebat-o cine este Tom?! De ce nu face parte din familie?! Si daca Tom a fost nascut inaintea lui?! Iar mama cu vocea tremuranda si cu ochii,,inundati” de lacrimi,i-a raspuns rand pe rand la fiecare intrebare. Da Tom,avea sa fie fratele lui,dar un frate pe care nu l-a cunoscut pentru ca atunci cand au fost mici,au fost lasati in grija tatalui care pe atunci studia lupta dintre Lumina si Intuneric,iar intr-un scurt moment de neatentie…fratele lui Will avea sa dispara,iar nimeni nu a aflat pana in acel moment unde a putut sa dispara. Ultima intrebare a fost si cea mai important,prin prisma faptului ca avea sa i se dovedeasca ca este al 7-lea copil,Tom nascandu-se inaintea lui la pret de cateva secunde,pentru ca erau gemeni. Pe drumul catre casa linistea era cea care ii,,conducea”.Ajuns acasa Will,a luat cadoul surorii in care a dat cu un ciocan,pentru a vedea de ce este atat de ravnit micul cadou de care nu se poate bucura. Imediat dupa strivirea lui in interiorul cutiutei,se afla o amuleta turnata intr-o forma speciala,din beton. Atunci a inteles pentru prima data ca el era alesul si de ce a fost el cel ales. De aici a inceput marea aventura,rand pe rand Will calatorea prin timp datorita faptului ca primea fel si fel de indicii,unde s-ar afla celelalte semne,pe care trebuia sa le detina ca sa poata invinge Intunericul. Mergand intr-una din zile la sotii Merriweather singurii care il intelegeau si il ascultau,a aflat ca sunt 6 semne si anume unul de apa,unul de pamant,unul de lemn,unul de sticla,unul meteorologic si ultimul se afla in interiorul unui suflet uman. A continuat cautarea pana a reusit sa stranga cele 5 semne,in tot acest timp Intunericul ii intindea capcane; de la a se dadea drept doctor si pana la a se folosii de propriul lui frate mai mare,care avea probleme de genul ca a fost dat afara de la colegiu,iar el nu spusese nimanui acest lucru…iar in schimbul semnelor ar fi primit linistea de care avea nevoie,prin faptul ca parintii lui ar fi disparut,dar nicio astfel de practica nu a dat roade. De-a lungul cautarilor zilele se scurgeau parca in favoarea Intunericului,care dobandea puteri din ce in ce mai mari,pentru ca Will nu reusea acum sa gaseasca al 6-lea semn si ultimul,care i-ar fi adus lui,familiei si oamenilor ce aveau sa le urmeze,Lumina vesnica. Cu toate cele 5 semne pe care le purta la el si-a dus familia,intr-un loc sigur asa credea el in casa sotilor Merriweather,pentru a ii ferii de razbunarea Intunericului. Activand puterile semnelor a fost dus fata-n fata cu Intunericul pe care spera sa il invinga,de partea cealalta in lumea reala familia lui incerca sa faca fatza asalturilor puse la cale de Intuneric pentru a il face sa renunte la cautari si sa ii cedeze cele 5 semne,in schimbul vietii vesnice si fiind privat de caldura familiei,lucru la care Will sigur nu ar fi renuntat niciodata. Asa s-a si intamplat,chiar daca fata cu chip angelic era ,,arma” pe care Intunericul a reusit sa o convinga sa fie de partea lui si incercand sa il faca pe Will sa creada ca ea este de partea lui si e singura care il poate ajuta…micutul a gasit in el al 6-lea semn si l-a raspus,trimitand calaretul intunericului intr-un glob de sticla la schimb cu fratele lui Tom,care se afla inchis in respectivul glob de mai mult de 14 ani. Acest lucru facand ca sa se intoarca acasa in sanul familiei care acum era intregita dupa multi ani si care avea privilegiul datorita fiului neadaptat si putin stangaci,sa se bucure de Lumina invingand Intunericul pentru totdeauna….

SFARSIT

©2010 . All Rights Reserved.

Pentru a obtine o farama de viata

Sa o daruim,unor ingerasi de copilasi

Ce isi traiesc?ceea ce trebuia sa fie o frumoasa viata

In ruine de spitale,cu gandul la o zi mai buna

Intr-o lume lipsita de culoare?si nebuna

Asteptand vestea cea mare,o donatie de maduva

Cu totii putem naste un zambet

Pe un chip ce nu a cunoscut fericirea

Pentru un curat suflet

Sa pasim cu incredere pentru a dona

Din viata ce am primit-o?sa dam si altora

Viata din propria noastra viata

Un nou drum cu nume de speranta

Gandeste-te doar putin?

Nu ar putea sa fie si al tau copil?!

Iti spun doar atat fi mai bun?fi umil

Si vino alaturi de noi

Sa dam viata unei lumi,lipsite de culori

©2010 . All Rights Reserved.

Pentru ca pe fiecare ii chema altfel,asa cum era si normal,bunicuta le spunea ,,pitici,, pentru ca era toti mici si jucausi ca toti copiii din lumea asta.Pe piticul cel mai maricel il chema Tibi,pe cel mijlociu Mihai iar pe cel mic Dutu.Pe micile piticute Otilia si Georgiana.Erau toti foarte fericiti cand venea vara si bunicuta iia stepta cu clatite,placinte,dulceata si bunatati din gradina.Nu era vara in care piticii sa lipseasca.Papau tot ce le gatea bunica…placinte,cartofiori fierti din aceia noi,clatitute,papanasi,inghetata cum numai bunica stia sa faca si bunul porumb fiert si copt in jaratecul de la soba de afara.Bunicut era fericita si mandra de nepotii ei.In fiecare vara dormeau in fan proaspat cosit.

Piticii erau si harnici,o ajutau pe bunicuta la treaba,aveau grija de animale si faceau o joaca din tot.Nu intelegeau de ce se plang oamenii mai mari de munca,cand totul e asa frumos.Anii treceau si in fiecare vara era la fel de frumos..se jucau mereu si erau fericiti,asa cu toti copiii din lume trebuie sa fie.Anii au ramas in urma si piticii au crescut dar bunicuta tot asa ii striga si ii alinta.Magia acelor veri v-a ramane mereu vie si clara atata timp cat bunica v-a mai fi.Dupa aceea e de datoria piticilor sa ofere ce au primit.Draga Luana aceasta este pe scurt povestea copilariei mele alaturi de bunica mea si verii mei.I-ti doresc o copilarie muuuuult mai frumoasa,daca nu macar la fel de frumoasa ca a mea.

Eu sunt piticul cu numele Otilia.

Sa cresti mare si sa fii sanatoasa.

Aceasta poveste a scrisa Luanei  de Ianis28 pe www.mami.ro

©2010 . All Rights Reserved.

Multumim foarte mult acestor trupe care s-au implicat in cazul Luanei si care au dat tot ceea ce au avut mai bun pentru a realiza un show de doua ore de exceptie la care am avut surpiriza placuta ca s-au alaturat 300 de spectatori . La acest spectacol ne-a facut onoarea sa participe si domnul Martin Sönke – reprezentant Cohlear in Romania care a explicat publicului din sala in ceea ce consta implantul cohlear si importanta acestuia in dezvoltatreaa unui copil cu hipoacuzie profunda sau cofoza .

Doi tineri dintre cei care au urcat pe scena Teatrului Dramatic din Galati , Andrei si Gabriela , au venit cu ideea si s-au implicat in organizarea acestui spectacol lucru pentru care le multumim din suflet . In perioada premergatroare spectacolului presa a scris despre aceasta initiativa plina de rezonanta si a confirmat ca exista oameni speciali  . Multumim presei locale pentru ca a promovat spectacolul dedicat Luanei :

” Toată lumea dansează pentru… auzul Luanei

Autor: BOGDAN NISTOR -  Adevarul de Seara Galati

Şase trupe din Galaţi, care abordează aproape toate genurile de dans, şi-au dat mâna şi au decis să o ajute pe micuţa Luana din Galaţi, care suferă de hipoacuzie”....Articolul il puteti citi in intregime aici

“Spectacol umanitar total la Teatrul Dramatic

Autor: VALI TRUFAŞU – Adevarul de Seara Galati

Sute de gălăţeni s-au înghesuit vineri seară pentru a asista la spectacolul organizat de mai multe trupe de street dance, salsa şi dans sportiv. Artiştii au dat totul pentru a-i oferi Luanei şansa să audă şi să vorbească. “ Articolul integral AICI

” Spectacol umanitar pentru Luana

Autor :Gabriel Kolbay – Viata Libera Galati

Vineri, 28 august, la ora 19.00, Street Angels organizează un spectacol umanitar la Teatrul Dramatic «Fani Tardini». Participând o puteţi ajuta, pe Luana Popa, care la un an şi opt luni suferă de hipoacuzie neurosenzorială bilaterală.” Articolul in intregime aici .

Pro-TV Galati Braila  -  prezentarea spectacolului dedicat Luanei .

Spectacolul a fost mediatizat cu ajutorul : Express TV Galati-Braila , R-TV Galati-Braila , TV Galati , Antena 1 Galati-Braila , Radio Galati .

Multumiri tuturor

[nggallery id=2]

©2010 . All Rights Reserved.

Lumea in care traiesc aceste fiinte minunate este frumoasa plina de culori, mirosuri, miscare si forme deosebite, dar fara pic de sunet si parca lipseste ceva.

Asa ca intro zi trei dintre ei s-au hotarat sa plece intr-o lunga calatorie spre Lumea Sunetelor care le era necunoscuta , dar aflase ca era o lume minunata si voiau neaparat sa ajunga acolo.

Cei trei nazdravani de care va povestesc erau: piticul Saltaret, el era cel mai mare si mai nazdravan,  pitica Gaga, cea mijlocie ce seamana perfect cu Heidi fetita muntilor si  cea mai mica si mai scumpica pitica Veselie. Toti sunt minunati in felul lor si are fiecare ceva magic cu care te atrag. Piticii nostri au un limbaj stiut numai de ei prin care comunica.

Iata ca veni si ziua in care se hotarara piticii nostri sa porneasca la drum. S-au inarmat cu mult curaj , ca plecau spre ceva necunoscut lor, dar in acelasi timp si cu foarte multa vointa. Au aflat de la piticii mai mari ca vor trebui sa strabata trei taramuri  diferite si drumul pe care trebuie sa-l urmeze si au pornit intracolo.

Au mers ei ce au mers se mai opreau ca erau mici si obositi, dar vointa lor era uriasa si porneau mai departe. Prima data au ajuns pe taramul zanei Nona. O zana bruna si tare draguta care le-a dat sa manance si sa bea laptic, ca doar erau pitici si le-a oferit si o camera cu patuturi exact pe masura lor in care sa poata dormi pana a doua zi.

A doua zi cum s-au trezit nazdravanii nostri au mers la zana, sa afle calea spre Lumea Sunetelor, dar se intrebau cum sa-i explice ce vor, ca ei aveau limbajul lor pe care doar ei il pricepeau, dar spre surprinderea lor zana ii intelegea perfect. Si  le-a spus asa:

-Dragii mei trebuie sa treceti  prin cateva  probe mai intai , abia apoi va voi putea spune ce cale trebuie sa urmati.

- Ce probe intrebara piticii?

- Mai intai trebuie sa invatati sa respirati pe nasuc si pentru asta trebuie sa treceti pe la Crabul Argintiu. El are un clestisor mic va apuca un pic de nasuc si gata.

- Dar eu am o bucatica mica de nas , spuse pitica Veselie, daca ma apuca clestisorul si raman fara el?

- Nu vei ramane o linisti zana.

Plecara cei trei nastrusnici un pic speriati spre Crabul Argintiu. Cand ii vazu acesta le spuse:

-Nu va fie frica, foarte multi copii trec pe la mine si ii ajut sa respire mult mai bine, sa doarma noaptea mai linistiti . Uite voi bagati nasucul in clestisorul meu si gata.

Zis si facut au bagat nasucul in clestisor si gata in 5 minute erau toti fericiti si chiar foarte veseli ca acum puteau respira mult mai bine si chiar cu gurita inchisa.

Au mers repede la Zana sa-i spuna, aceasta i-a mangaiat si le-a spus ca au fost foarte curajosi iar a doua zi vor merge la  adoua proba.

Cand s-au trezit dimineata veseli nevoie mare repede sa vada ce trebuie sa mai faca.

- Vreau sa-mi aduceti de pe campul acela cu flori cate o albastrea, dar sa stiti ca pe camp zumzaie albinute.

Au plecat piticii si cand sa ajunga la albastrele o albinuta pic l-a intepat pe Saltaret.

-         Au! striga acesta de ce m-ai intepat?

-         Pai ai rupt floricica de pe care luam eu polen.

-         Pai si pe mine ma doare piciorul acum.

Nu apucara el sa termine de vorbit cu albina ca pic , pic si piticele au fost intepate.

-         Au, Au! Strigara si ele

-         Nu va fie frica intepatura noastra va va prinde bine candva le spuse albinuta si zbura zumzaind mai departe.

Luara floricelele si plecara sa le duca zanei.

A treia zi veseli ca vor afla drumul merse si o intrebara pe zana pe unde sa o ia.

Aceasta le spuse :

-         Ca sa ajungeti in Lumea Sunetelor Va trebuie cate un prinzator de sunete.

-         De unde sa luam noi asa ceva intreba Gaga?

-         Mergeti prin tunelul luminos si ajungeti la Imparatul Albastru,  el are asa ceva.

Ii multumira zanei si plecara mai departe.

-         Dar mie mi-e frica in tunel,  zise Veselie.

-         Stai linistita ca esti cu noi.

Au ajuns ei un pic speriati la  tunelul luminos care era cam mare pentru piticii nostri, dar si-au facut curaj si au intrat. Acolo ii astepta un spiridus care le dadu sa bea o licoare si pana sa intrebe ceva piticii adormira. Cand s-au trezit spiridusul le dadu cate un cerculet colorat si le zise ca Imparatul Albastru ii asteapta.

- Ce doriti de la mine? , ii intreba imparatul

- Vrem sa ajungem in Lumea Sunetelor, spuse micutii

- Si eu cu ce va pot ajuta?

- Pai am inteles ca ne poti da cate un prinzator de sunete

- Bine dragilor, dar pentru asta trebuie sa-mi dati cerculetele voastre colorate.

I-au dat piticii cerculetele, imparatul le-a dat prinzatoarele si le-a zis ca se acum acele prinzatoare de sunete trebuie sa le poarte mereu langa urechiuse.

Au pornit veseli nevoie mare mai departe si au ajuns si pe taramul Zanei Ela, o zana tare draguta iubita de toti copiii din jurul ei. Aceasta cand ii vazu ii imbratisa si ii duse intr-o gradina mare frumoasa, plina de flori colorate in toate culorile cu multa verdeata si sute de copii ce alergau veseli in toate partile.

-         Unde suntem? intrebara piticii

-         Dragii mei ati ajuns in Lumea Sunetelor. Cu ajutorul prinzatorului de sunete eu am sa va invat cum sa le prindeti si cum sa folositi aceste lucruri minunate astfel incat sa puteti si voi sa vorbiti ca ceilalti copii.

-         Uraaaa !!!!!!! se bucurara piticii nostri inca in limba lor secreta, si cum facem?

Si Zana Ela le arata exact ce trebuie sa faca astfel incat sa poata prinde toate sunetele cu prinzatorul lor minunat. Si alergau piticii nostri toata gradina in lung si-n lat de dimineata pana seara sa poata prinde sunetele acelea minunate care lor pana acum le-au lipsit atat de mult.

-         Dar eu nu pot sa-l prind pe sunetul acela ca un bat cu punctulet, spuse Saltaretul

-         Mai incearca, spuse zana, uite acum sari repede dupa el

-         Iiiiiiiiiiiiiiiiii zise Saltaretul

-         Da acela este i.

Si asa piticii nostri minunati au lasat deoparte limbajul lor secret si au inceput sa vorbeasca limba tuturor si sa fie intelesi de ceilalti copii si sa poata auzi toate vorbele dragastoase ce le spuneau parintii si toti cei din jurul lor.

Va pupa piticul Veselie (Luana)

©2010 . All Rights Reserved.

adaptare dupa Hans Christian Andersen

A fost odata o femeie care voia si ea sa aiba un copilas, dar nu stia de unde sa-l ia. Atunci s-a dus la o baba vrajitoare si i-a spus:

- Uite, as vrea si eu sa am un copilas, nu poti sa-mi spui cum sa fac sa il gasesc?

- Cum sa nu!, a spus baba. Uite aici un bob de orz; da’ sa stii ca nu-i orz de-acela ce creste pe ogoare si pe care-l dai la gaini de mancare; ia-l si pune-l intr-un vas cu flori si ai sa vezi ce iese.

- Multumesc, matusa – a spus femeia si i-a dat babei cinci banuti; apoi s-a dus acasa, a sadit bobul de orz si indata a rasarit o floare mare si frumoasa. Ai fi zis ca-i o lalea, dar petalele stateau stranse de parca ar fi fost numai imbobocita.

- Ce floare dragalasa – a spus femeia si a sarutat petalele rosii si galbene, si cum le-a sarutat, floarea s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai ca drept la mijloc sedea pe pistilul verde o fetita mititica de tot, gingasa si dragalasa, si nu era mai mare decat un deget si de aceea iau spus Degetica. I-au facut un leagan dintr-o coaja de alun, saltea din petale albastre de toporasi, iar plapuma era o petala de trandafir. Aici sedea noaptea, dar ziua se juca pe masa. Femeia pusese o farfurie plina de apa si de jur imprejur, pe marginea farfuriei, asezase flori cu lujere in apa. Pe apa plutea o petala mare de lalea pe care sedea Degetica si umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vasle doua fire de par de cal. Era o placere s-o vezi. Stia si sa cante si canta asa de subtirel si de dulce, cum nimeni n-a mai cantat vreodata. Intr-o noapte, pe cand sedea frumusel in patucul ei, pe un ochi de fereastra care era spart a intrat o broasca. Broasca era urata, mare si jilava. A sarit drept pe masa, acolo unde sedea Degetica si dormea acoperita cu petale rosii de trandafir.

- Ar fi fost tocmai buna de nevasta pentru baiatul meu – s-a gandit broasca si a luat coaja de aluna in care dormea Degetica si a sarit cu ea in gradina, pe geamul cel spart. Pe la marginea padurii curgea un rau mare si lat; malul raului era mlastinos si malos; aici locuia broasca cu fecioru-su. Brr!, urat mai era si acesta si semana leit cu mama-sa. „Cuac-cuac-cuac!“ Asta-i tot ce-a putut el sa spuna cand a vazut pe fetita cea dragalasa in coaja ei de aluna.

- Nu vorbi asa de tare, ca se trezeste!, spuse broasca cea batrana. Te pomenesti ca fuge, ca-i usoara ca un puf de lebada! S-o punem pe o frunza de nufar; pentru ea, asa mica si usoara cum este, are sa fie ca o insula; de-acolo n-are sa poata fugi, iar noi, in vremea asta, avem sa pregatim odaia cea frumoasa din mal si dupa aceea aveti sa va mutati si sa stati acolo.

In rau erau o multime de nuferi cu frunze late si verzi care parca pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de tarm era si cea mai mare dintre toate. Broasca s-a dus inot pana acolo si a pus pe frunza coaja de aluna cu Degetica in ea. Fetita s-a trezit a doua zi dimineata si cand a vazut unde era a inceput sa planga amar; de jur imprejurul frunzei celei mari si verzi era numai apa, asa ca la mal nu avea cum sa ajunga. Broasca cea batrana statea in mal si isi impodobea odaia cu papura si cu flori galbene, ca sa fie frumos si sa-i placa nora-sii. Dupa aceea a luat pe uratul de fecioru-su si s-a dus cu el la frunza pe care sedea Degetica. Voiau sa-i ia patucul si sa-l duca in odaia in care aveau sa stea insurateii; dupa aceea aveau s-o ia si pe dansa. Broasca s-a inchinat adanc in apa inaintea ei si i-a spus:

- Uite pe fecioru-meu! Ai sa te mariti cu el si aveti sa traiti amandoi colo, jos, in mal, intr-o locuinta strasnica.

- Cuac! Cuac! Cuac!, atata a spus feciorul broastei.

Au luat patucul si au plecat cu el; si Degetica a ramas singurica pe frunza cea verde si a inceput sa planga iar si mai tare, pentru ca nu-i placea sa stea in mal cu broasca aceea urata si nici sa se marite cu uratul de fecioru-su. Pestisorii care inotau prin apa o vazusera pe broasca si auzisera ce spusese, de aceea scoasera acum cu totii capul din apa sa vada si ei pe fetita. Au vazut cat e de dragalasa si le-a parut rau ca trebuie sa se duca cu broasca jos in mal. Nu! Asta nu trebuia sa se intample! S-au strans cu totii in apa, langa lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dintii si frunza s-a desprins si a inceput sa mearga pe apa in jos cu Degetica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai ajunga. Degetica a trecut asa pe langa o multime de orase si pasarelele sedeau in copaci, pe mal, o vedeau si cantau:

- Ce fetita dragalasa!

Frunza mergea cu ea pe apa tot mai departe si mai departe, pana a iesit din hotarele tarii aceleia. Un fluture frumusel si alb tot zbura pe langa ea si de la o vreme s-a lasat pe frunza, pentru ca Degetica ii placea. Fetita era foarte vesela. Acuma broasca nu mai putea s-o ajunga si era asa de frumos pe unde mergea; soarele batea in apa si apa stralucea de parca era de aur. Degetica si-a desprins cingatoarea, cu un capat a legat fluturele si cu celalalt capat l-a legat de frunza; acuma frunza mergea si mai repede, si ea la fel, ca doar sedea pe frunza. Si cum mergea asa, numai iata ca vine-n zbor un carabus si cum o zareste se repede, ii prinde trupul mladios cu labele lui si zboara cu ea si se asaza intr-un copac. Iar frunza de nufar s-a dus mai departe pe apa si fluturele cu ea, fiindca era legat de frunza si nu se putea desprinde. Mult s-a mai speriat saraca Degetica atunci cand carabusul a zburat cu ea in copac! Dar mai cu seama era necajita cand se gandea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care-l legase de frunza. Daca nu se dezleaga, atunci moare de foame. Dar carabusului nu-i pasa de asta. S-a asezat cu dansa pe frunza cea lata a copacului, i-a dat suc de flori sa manance si i-a spus ca-i dragalasa, cu toate ca nu seamana deloc cu un carabus. Au venit s-o vada si ceilalti carabusi care locuiau in copac; s-au uitat la dansa, iar domnisoarele carabuse au strambat din antene si au spus:

- Are numai doua picioare. Vai de ea!

- Si nu are antene!, spuse alta.

- Si uite ce subtire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urata-i!

Asa spuneau toate carabusoaicele si totusi Degetica era atat de dragalasa! Dragalasa i se paruse si carabusului care o rapise, dar fiindca toti ceilalti ziceau ca-i urata, a inceput si el sa creada ca-i urata si nu i-a mai placut si i-a zis sa se duca unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac si au pus-o pe un banutel, si ea a inceput sa planga si sa se tanguie ca-i asa de urata si carabusii au alungat-o; dar ea nu era urata, era cea mai dragalasa fetita care se poate inchipui, gingasa si luminoasa ca o petala de trandafir. Si biata Degetica a stat toata vara singura in padurea cea mare. Si-a impletit un pat din fire de iarba si l-a agatat sub o frunza de brustur, asa ca acuma nu se mai temea de ploaie. De mancare avea dulceata florilor si bea roua adunata dimineata pe frunze. Asa au trecut vara si toamna. Dar dupa aceea a venit iarna, iarna rece si lunga. Toate pasarile care cantasera atat de frumos in preajma ei au plecat, copacii si florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se adapostise s-a zbarcit si s-a scorojit, pana n-a mai ramas din ea decat un lujer galben si vested. Degetica dardaia cumplit de frig, pentru ca hainele ei se rupsesera si pentru ca era atat de gingasa si de subtirica incat nu se putea sa nu-i fie frig. A inceput sa ninga si fiecare fulg care cadea peste ea era greu cum ar fi fost o lopata de zapada aruncata peste noi, fiindca noi suntem mari, dar ea era numai cat o jumatate de deget. Atunci ce sa faca si ea? Si-a pus in spate o frunza uscata, dar tot nu se putea incalzi si dardaia intruna de frig. Chiar la marginea padurii in care statea era un lan mare de grau. Graul fusese secerat de mult si acuma nu mai ramasese decat o miriste. Dar Degeticai miristea i se paru mare cat o padure. A luat-o si ea prin miriste si a tot mers tremurand de frig pana a ajuns la usa soarecelui de camp, care isi avea aici locuinta. Era o hruba in pamant, calda si placuta; soarecele avea o bucatarie strasnica si o camara plina de grau. Degetica s-a oprit la usa ca o fetita cersetoare si s-a rugat sa-i dea si ei o bucatica dintr-un bob de grau, ca nu mancase de doua zile nimic.

- Saraca de tine – a zis soarecele, care era un soarece de treaba – hai, intra si te-ncalzeste si stai la masa cu mine.

Si fiindca fetita i-a placut, i-a spus:

- Stii ce, stai la mine toata iarna; ai sa-mi deretici prin casa si ai sa-mi spui povesti, ca-mi plac povestile.

Degetica a facut cum i-a spus soarecele si i-a mers foarte bine. Intr-o zi, soarecele ii spuse:

- Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine in vizita o data pe saptamana. E mai bogat decat mine, are o multime de odai si o blana neagra, frumoasa. Daca poti sa te mariti cu el, atunci halal de tine; atata numai ca nu vede. Sa-i spui cele mai frumoase povesti pe care le stii. Dar Degeticai numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol si ea nici gand nu avea sa se marite cu el. Sobolul a venit imbracat cu blana lui cea grozava. Soarecele nu mai ispravea cu laudele. Ba ca-i bogat si invatat, ba ca are o casa de douazeci de ori mai mare decat a lui. Acum, de invatat o fi fost el invatat, dar nu putea suferi soarele si florile cele mai frumoase si le vorbea de rau, fiindca nu le vazuse niciodata cum arata la fata.

Degetica n-a avut incotro si a trebuit sa cante ceva si a cantat “Mugur, mugur, mugurel“ si alte cantece. Si sobolul s-a indragostit de dansa din pricina glasului ei frumos, dar na spus deocamdata nimic, ca era chibzuit. Sapase nu de mult un drum pe sub pamant, de la casa lui pana la casa soarecelui; sobolul a poftit-o pe Degetica si pe soarece sa se plimbe prin hruba asta ori de cate ori ar avea pofta. Le-a mai spus sa nu se sperie ca in tunelul acela este o pasare moarta. Era o pasare cu toate penele pe ea si cu pliscul intreg; se vede ca nu de multa vreme murise si fusese ingropata chiar acolo, pe unde sapase el drum pe sub pamant. Sobolul a luat in gura o bucata de lemn putred, fiindca lemnul putred lumineaza in intuneric ca focul, si a pornit inainte ca sa lumineze calea. Cand au ajuns la locul unde era pasarea cea moarta, sobolul si-a ridicat in sus nasul lui butucanos si a izbit cu el in tavan si a facut o gaura mare si deodata a intrat lumina zilei in hruba. Jos zacea o randunica moarta, cu aripile strans lipite de coaste, cu picioarele zgarcite si cu capul infundat in pene. Saraca pasare murise de frig, fara indoiala. Degeticai i-a parut rau fiindca ii erau dragi pasarele, toata vara ii cantasera si ciripisera in preajma ei. Sobolul insa a impins pasarea cu picioarele lui scurte si a spus:

- Acuma nu mai canta! Rau e sa te nasti pasare! Multumesc lui Dumnezeu ca copiii mei n-au sa fie asa! Uite, o pasare ca asta, nu-i nimic de capul ei; toata vara ciripeste si cand vine iarna moare de foame.

- Chiar asa, ca bine spui, se vede ca esti intelept – zise soarecele. Ce folos are pasarea ca tot ciripeste? Cand vine iarna n-are ce manca si ingheata de frig; dar se tine, ma rog, toata vara cu nasul pe sus!

Degetica n-a spus nimic. Dar cand sobolul si cu soarecele s-au intors cu spatele, ea a dat intr-o parte penele care acopereau capul pasarii si a sarutat randunica pe ochii ei inchisi. „Poate ca tocmai ea mi-a cantat asa de frumos asta-vara – se gandi Degetica. Multa bucurie mi-a facut biata pasarica!“

Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina si apoi i-a dus pe soarece si pe Degetica pana acasa. Noaptea, Degetica n-a putut sa doarma, se tot gandea la pasarica moarta. S-a sculat din pat si a impletit din fan un covor mare si frumos. Apoi s-a dus la pasare si a acoperit-o cu covorul si a mai luat si niste bumbac moale pe care-l gasise prin camara soarecelui si a invelit pasarea cu bumbac, ca sa-i fie cald.

- Ramai cu bine, pasarica dragalasa! – spuse ea. Iti multumesc ca ai cantat asa de frumos asta-vara, cand copacii erau verzi si ne incalzea soarele. Si fetita si-a lipit obrazul de pieptul pasarii si deodata a tresarit speriata, fiindca i s-a parut ca inauntru batea ceva. Inima pasarii batea. Randunica nu murise, era numai amortita si acuma se incalzise si isi venise iar in fire. Toamna, toate randunelele pleaca in tarile calde; si daca vreuna intarzie cu plecarea, o prinde frigul, amorteste si cade jos si o acopera zapada. Degetica nu stia ce sa faca fiindca, fata de ea, pasarea era grozav de mare, totusi si-a luat inima in dinti, a ingramadit bumbacul de jur imprejurul randunelei si a adus o frunza de izma creata, pe care si-o facuse plapuma, si a acoperit capul pasarii. In noaptea urmatoare s-a dus iar la ea; randunica se trezise din amorteala, dar era slabita tare. Numai o clipa a deschis ochii si s-a uitat la Degetica; fetita sta in fata ei cu o bucatica de lemn putred in mana, ca alta lampa n-avea.

- Iti multumesc, fetita dragalasa – a spus randunica beteaga. M-am incalzit de minune, am sa prind iar putere si am sa pot sa ies de-aici si sa zbor la lumina calda a soarelui.

- Vai – a spus Degetica – afara e frig si ninge! Mai bine stai aici, in patutul tau cald, si eu am sa te ingrijesc. Si a adus randunelei apa intr-o petala si randunica a baut si i-a povestit cum si-a zgariat aripa intr-un scai si de aceea n-a mai putut sa zboare repede cum zburau celelalte randunele, care au plecat departe, departe, in tarile calde. De oboseala, a cazut jos. Mai mult de-atata nu-si aducea aminte si nici nu stia cum ajunsese aici. Randunica a stat toata iarna in bostiura si Degetica o-ngrijea si-i era tare draga; iar sobolul si cu soarecele n-au aflat nimic de asta, si mai bine ca n-au aflat, fiindca nu puteau s-o sufere pe biata randunica. Cand a sosit primavara si soarele a dezmortit pamantul, randunica si-a luat ramas-bun de la Degetica; fetita a destupat gaura din tavan pe care o facuse sobolul. Soarele a patruns inauntru pana la ele si randunica a intrebat-o pe Degetica daca n-ar vrea sa vina si ea; ar lua-o in spate si ar zbura cu ea pana la padurea cea verde. Degetica insa s-a gandit ca, daca ea ar pleca, soarecele cel batran care o gazduise ar fi foarte negajit din cauza asta si a apus:

- Nu, nu pot.

- Atunci ramai cu bine, ramai cu bine, fetita dragalasa si buna – a spus randunica si a iesit in zbor afara, la lumina soarelui. Degetica s-a uitat dupa ea si i-au dat lacrimile, pentru ca-i era draga randunica.

- Cirip, cirip! – a inceput sa cante pasarea si s-a dus in zbor in padure. Degetica era tare necajita. Nu avea voie sa iasa si ea, sa se incalzeasca la soare. Graul care fusese semanat pe ogorul de deasupra casei soricelului a rasarit si a crescut inalt si lanul era acum ca o padure deasa pentru biata fetita.

- Vara asta trebuie sa-ti intocmesti zestrea – i-a spus soarecele. Vecinul, sobolul cel uracios cu blana neagra, o ceruse in casatorie.

- Trebuie sa ai de toate, si lana, si panza, sa nu-ti lipseasca nimic cand te mariti cu sobolul.

Degetica a trebuit sa se apuce de tors si soarecele a tocmit patru omizi care teseau zi si noapte. In fiecare seara venea la ea sobolul si stateau de vorba. Spunea ca pe la sfarsitul verii soarele n-are sa fie asa de fierbinte ca acuma, cand de dogoarea lui pamantul se face tare ca piatra; si mai spunea ca, dupa ce s-o calatori vara, are sa se insoare cu Degetica. Dar Degetica nu se bucura deloc, fiindca sobolul era uracios si ea nu putea sa-l sufere. In fiecare dimineata, cand rasarea soarele, si in fiecare seara, cand asfintea, se strecura pe usa afara si, cand vantul dadea intr-o parte spicele si se putea zari cerul albastru, ea se gandea ca afara e frumos si e lumina. Si ii era dor de randunica, prietena ei de astaprimavara. Dar randunica nu se zarea nicaieri; de buna seama ca se dusese departe, in padurea cea frumoasa si verde. Cand a venit toamna, Degetica a fost si ea gata cu zestrea.

- De azi intr-o luna e nunta – a spus soarecele.

Cand a auzit asta Degetica inceput sa planga si a spus ca nu vrea sa se marite cu sobolul cel uracios.

- Nu mai tot vorbi degeaba – a spus soarecele. Sa nu fi incapatanata, ca sa stii ca te musc cu dintii mei cei albi si ascutiti! Auzi colo! Un barbat asa de chipes! Nici regina nu are o blana asa de frumoasa ca el! Si ce bucatarie are! Si camara i-i plina de bunatati! Mai bine multumeste lui Dumnezeu ca ti-a dat asemenea barbat!

Si asa, iaca, a sosit si ziua nuntii. Sobolul a venit s-o ia pe Degetica; de acum inainte va trebui sa stea cu dansul in adancimile pamantului si sa nu mai vada niciodata soarele, pentru ca sobolul nu putea suferi soarele. Biata fata era tare amarata; trebuia sa-si ia ramas-bun de la soare pe vecie. Cat sezuse la soarece, putuse iesi macar de la usa sa se uite la soare.

- Ramai cu bine, soare!, spuse ea. Isi ridica bratele la cer si facu cativa pasi de la usa mai incolo, fiindca acuma graul fusese secerat si ramasese numai miristea. Ramai cu bine, ramai cu bine!, rosti ea din nou si lua in brate o floricica rosie, o saruta si ii spuse: Floricica draga, cand o vezi pe randunica, spune-i ramas-bun de la mine.

- Chiu-chiu-chiup – auzi ea deodata deasupra capului si, cand s-a uitat, ce sa vada? Tocmai randunica! Mult s-a mai bucurat pasarea cand a vazut-o pe fetita! Degetica i-a povestit tot ce i s-a intamplat, ca trebuie sa se marite cu sobolul cel uracios, ca de-acum inainte are sa stea intr-o hruba in pamant si n-are sa mai vada niciodata soarele. Si, spunand toate acestea, incepu sa planga.

- Uite ce – a spus randunica – acusi vine iarna si eu ma duc in tarile calde; nu vrei sa vii cu mine? Te iau in spate. Numai sa te legi de mine cu cingatoarea; si asa scapam si de sobolul cel uracios si de hruba lui si plecam departe, peste munti, in tarile calde, unde soarele straluceste mai tare decat aici si toata vremea e numai vara si sunt o multime de flori frumoase. Hai cu mine, Degetica scumpa, tu, care m-ai scapat de la moarte cand zaceam in hruba!

- Da, vin cu tine – a spus Degetica – si atunci randunica a luat-o in spate. Fetita si-a intins picioarele pe aripile pasarii, s-a legat strans cu cingatoarea de-o pana mai tare si randunica s-a ridicat in inaltul cerului, peste paduri si peste ape, sus, deasupra muntilor celor mari, pe care-i vesnic zapada. Degeticai ii era frig, dar s-a bagat pe sub penele calde ale pasarii si a ramas numai cu capul afara, ca sa vada toate minunatiile peste care zbura.

Si au mers tot asa pana au ajuns in tarile calde. Acolo soarele stralucea mult mai tare si erau o multime de podgorii cu struguri galbeni si negri. Erau paduri de lamai si de portocali, mirosea a cimbrisor si a menta creata si copiii se jucau si alergau dupa fluturi mari, cu aripi pestrite. Randunica insa nu s-a oprit si a mers in zbor mai departe si locurile erau tot mai frumoase. Si au mers ele tot asa pana au ajuns la marginea marii albastre; pe tarm, printre copacii verzi si frumosi, se ridica un palat de marmura alba, din vremuri stravechi. Vita-de-vie se catara pe stalpii inalti si albi si pe crestetul stalpilor erau o multime de cuiburi de randunica si un cuib era chiar al randunicii care o ducea in spate pe Degetica.

- Aici stau eu – a spus randunica. Uite, jos sunt o multime de flori; eu am sa te asez pe una din ele si ai sa stai acolo, vrei?

- Da, minunat!, a spus Degetica si a batut din palme de bucurie.

Jos era un stalp alb, din marmura, care se rasturnase si se sparsese in trei bucati; printre bucatile de marmura cresteau niste flori mari si albe. Randunica s-a lasat in jos si a asezat-o pe fetita pe o petala. Dar ce s-a mai minunat fetita! Drept in mijlocul florii sedea un omulet, si era asa de alb si de straveziu, parca ar fi fost de sticla. Pe cap purta o coroana de aur si la umeri avea aripi si nu era mai inalt decat Degetica. Omuletul era spiridusul florii. In fiecare floare era cate un spiridus sau cate o zana mititica; acesta insa era craiul tuturor.

- Doamne, cat e de frumos!, spuse randunicii in soapta Degetica.

Craiul florilor s-a speriat cand a vazut-o pe randunica, fiindca fata de el, asa de mic si de gingas, era ca un vultur urias. Cand insa a vazut-o pe Degetica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasa pe care o vazuse vreodata. Repede si-a luat coroana de aur de pe cap si i-a pus-o ei; apoi a intrebat-o cum o cheama si daca vrea sa-i fie sotie si craiasa a florilor. Nu semana deloc cu feciorul broastei si nici cu sobolul cel cu blana neagra. Degetica i-a raspuns craiului cel frumos ca vrea, si atunci din fiecare floare s-a scoborat cate o doamna sau cate un domn, si toti erau asa de dragalasi ca nu-ti mai luai ochii de la dansii. Si fiecare i-a adus Degeticai cate un dar; cel mai strasnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe care i le-a adus o musca mare si alba. I le-a prins Degeticai de spate si acuma putea si ea sa zboare din floare in floare. Toti s-au bucurat grozav si randunica sedea sus in cuib si le canta cum stia ea mai bine; dar in inima ei era mahnita, pentru ca Degetica ii era draga si n-ar fi vrut sa se desparta de ea niciodata.

- Nu trebuie sa te mai cheme Degetica – i-a spus fetitei craiul florilor. E un nume urat si tu esti frumoasa. Avem sa-ti spunem Maia.

- Ramai cu bine, ramai cu bine!, a spus randunica si a plecat in zbor iarasi inapoi, in Danemarca; acolo isi avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care stie sa spuna povesti frumoase. Si de la el am aflat toata povestea.

©2010 . All Rights Reserved.

Ştiind acum cu cine au de a face, apropierea Craciunului ii cam speria pe toti ai casei. Se tot vorbea de pomul de iarna si de o mie de boroboate pe care Motanelul Beby le-ar putea face si care ar putea sa afecteze, intr-un fel sau altul, bradutul.

Fiind primul Craciun din viata sa, Motanelul Beby era tare curios sa afle ce-i cu toata tevatura creata in jurul bradului. Brazi mai vazuse el, pe afara, si nu i se parusera iesiti din comun. Mama ii povestise, insa, ca acest pom nu seamana cu nimic din ceea ce stia Motanelul Beby de pe afara. ii spusese ca in loc de conuri, in acest brad minunat cresteau tot felul de globulete colorate, de sticla, bomboane, dulciuri, lumanari si o gramada de luminite vesele.

Auzi – sa creasca bomboane in pom! Cine a mai pomenit asa ceva? De aceea, pisoiul abia astepta sa vina Craciunul si sa vada si el minunea.
Dar – dezamagire! in seara de Ajun, cand stia el ca trebuia sa apara bradul-minune, usa de la sufragerie ii fu inchisa in mustati de catre stapani. Astepta cu rabdare, intins ca o placinta in mijlocul holului, sa se deschida usa, dar zadarnic. Din cand in cand, cate unul de-al casei mai iesea sau mai intra in incapere dar, vazandu-l incordandu-se ca un arc, gata sa o zbugheasca in sufragerie, inchidea cu grija usa in urma lui, spunandu-i:

- Nu, Motanelul Bebyle! Gata cu prostiile! Ce, tare ti-ar mai placea tie sa dai bradul jos, nu-i asa? Las’ ca te cunoastem noi, domnule motan. De asta n-ai sa intri in sufragerie cat dureaza sarbatorile, ai inteles?

Motanelul Beby ramase nedumerit. Cum adica, sa dea bradul jos? Pai nu avea radacini? Afara se urcase in tot soiul de pomi, si mai mici, si mai mari, dar nu daramase nici unul! Ce fraieri sunt si oamenii astia! Ei nu stiu ca orice copac care se respecta sta bine infipt in pamant, de nu ai cum sa il smulgi din radacina, oricat te-ai stradui?

Faptul ca i se interzisese categoric sa intre in sufragerie, ba chiar i se si trantise usa in bot, il facu de zece ori mai curios si il ambitiona si mai tare. Ei, si? Ce daca nu are voie sa intre? Lasa ca o sa reuseasca el cumva sa se strecoare clandestin pe usa. Asa ca isi continua panda, dar, de data asta, ascuns sub bancheta din hol.

Din sufragerie se auzeau cantece vesele si hohote de ras. Daca rad stapanii, inseamna ca e rost de joaca, drept pentru care Motanelul Beby se necaji si mai tare. Cum adica, se jucau fara el? incepu sa isi miste coada, nervos.

Dar chiar daca astepta multa vreme, tot nu reusi sa prinda un moment prielnic in care sa se strecoare in incapere, chiar daca stapanii tot intrau si ieseau. Cand se deschidea usa, Motanelul Beby isi lungea gatul si, de vreo doua ori, reusi chiar sa vada, pe fuga, bradul incarcat de lumini multicolore, care stralucea mai ceva ca zapada de afara in razele soarelui.

Totusi, avu si putin noroc. Usa ramase intredeschisa pentru cateva minute si atat ii trebui. Aproape tarandu-se, cu burtica lipita de podea, baga intai o mustata in sufragerie, sa vada daca nu il paste vreun pericol. Apoi, vazand ca nimeni nu este atent la ce mestereste el pe la usa, se strecura, tiptil, pe langa perete si aluneca, nevazut si neauzit, pana sub fotoliu. Imediat dupa ce ajunse in ascunzatoare, cineva observa ca usa este crapata si o inchise la repezeala, spunand ca… bine ca n-a intrat nici o pisica. Deci nu il vazusera. Motanelul Beby rasufla usurat si, din intunericul care domnea sub fotoliu, incepu sa inspecteze, interesat, sufrageria.

Erau aprinse toate luminile si, in mijlocul camerei, masa intinsa era incarcata cu tot felul de bunatati, la care Motanelul Beby nici macar nu ar fi indraznit sa viseze vreodata. Erau acolo tot felul de mezeluri – carnati, caltabosi, toba, piftie – branza si cascaval, sarmale, iar motanelul ghici dupa miros ca undeva trebuie sa fie si friptura. Şi, fara sa vrea, incepu sa inghita in sec.

Curand, pofta deveni atat de chinuitoare, incat ii venea sa sara din ascunzatoare direct pe masa, sa-si bage boticul in toate farfuriile si platourile si sa se infrupte pe saturate din toate minunatiile de acolo. Dar stia ca nu avea voie sa iasa la lumina, pentru ca ar fi fost imediat insfacat de ceafa si dat pe usa afara.

Ca sa isi ia gandul de la mancare, incepu sa isi faca ochii roata prin sufragerie. Din cauza poftei, aproape ca uitase de pomul de Craciun. Dar cand dadu cu ochii de el, ramase cu botul cascat de uimire. Era de mii de ori mai frumos decat orice inchipuire de-a sa. De fapt, Motanelul Beby nu mai vazuse in viata lui ceva mai stralucitor. Bradutul purta pe crengile sale niste globuri nemaipomenite, pe care stralucirea becurilor de pe fiecare ramura le facea sa sclipeasca in mii si mii de culori. Serpentine de beteala argintie si pufoasa serpuiau in jurul pomului, iar lumanarelele aprinse aruncau umbre tremuratoare pe pereti. La poalele copacului astfel impodobit, o gramada de cadouri, frumos impachetate, asteptau sa fie desfacute. Alaturi de ele, cosurile cu mere si portocale raspandeau un parfum proaspat, care se amesteca placut cu mireasma tare a bradului.

Totul parea ireal, iar Motanelul Beby nu se mai putea satura privind. Nici nu stiu cand trecu timpul. Petrecerea se incheiase. Stapanii incepusera sa stranga totul de pe masa, spre disperarea pisoiului, care tot sperase ca poate o sa lase ceva de mancare prin sufragerie in urma lor. Nu peste multa vreme, toti ai casei se retrasera in dormitoarele lor, stingand lumina si inchizand din nou, cu grija, usa in urma lor, “sa nu intre pisicile”. Ehei… daca ar fi stiut ei ca Motanelul Beby era deja inauntru…

Motanelul astepta intai sa inceteze orice zgomot din casa. Cand fu convins ca au adormit cu totii si ca nu mai este nici un pericol sa fie prins, iesi, precaut, din ascunzatoare.

Desi lumanarile erau stinse, in brad inca mai ardeau beculetele colorate. in intunericul sufrageriei, lui Motanelul Beby i se paru totul si mai frumos.

Se apropie incet si cu teama de pomul de iarna. inca nu se lamurise ce era cu multimea ceea de licurici stralucitori si, auzindu-i pe stapani vorbind de o posibila cadere a pomului, ii era si oarecum frica sa nu-i treaca prin minte sugubatului de brad sa se prabuseasca peste el asa, din senin. Se aseza pe coada nu departe de minunea sclipicioasa si, usor-usor, intinse o labuta spre o creanga apropiata. Abia ce o atinse si o zbughi inapoi sub fotoliu, de sub care incepu sa priveasca daca s-a-ntamplat ceva.

in afara faptului ca ramurica se misca putin, facand sa se auda un clinchet cristalin, totul parea in ordine. Asa ca Motanelul Beby prinse curaj si se apropie si mai mult de brad. Curios, intinse boticul spre primul bulgare argintiu pe care il intalni, incepand sa il miroase. Dar ce ii fu dat sa vada? Din globul mare si stralucitor il privea o aratare inspaimantatoare, care semana oarecum cu o pisica, dar era cumplit de deformata, cu niste ochi imensi, galbeni si o gura cat o sura.

Uitand ca nu are voie sa faca nici un zgomot, Motanelul Beby miorlai speriat si o taie, ca o sageata, pana in cel mai indepartat colt al camerei, sub biblioteca; abia acolo isi ingadui sa-si traga putin sufletul, uitandu-se, ingrozit, daca nu cumva pisica-fantoma il urmarise. Statu in ascunzatoare nici el nu stia cat. Totul era linistit, iar de monstrul ala de pisica nu se vedea nici urma. Motanelul Beby isi lua inimioara in dinti si iesi din nou in mijlocul sufrageriei, stand, totusi, incordat ca un arc, gata sa fuga inapoi la orice miscare sau zgomot mai ciudat. Se apropie incet de brad, cu inima batand cu putere. Cand ajunse in fata globului fermecat, aparu din nou pisoiul deformat, iar Motanelul Beby se retrase cativa pasi. Nu se intampla nimic. Aratarea nu avea de gand sa iasa din glob. Asa deci! Şi ei ii era frica. Sau nu putea sa iasa. Ori una, ori alta, Motanelul Beby ajunse la concluzia ca nu ii putea face rau.

Acum, ca teama il parasise aproape de tot, il imboldea din nou curiozitatea. Asa ca inainta din nou spre brad. Cum apropia capul de glob, cum se ivea si aratarea. Cum se retragea putin, cum disparea si ea. Aha, deci matul fantoma stia sa se joace de-a v-ati ascunselea! Pe Motanelul Beby incepuse sa-l distreze jocul. Apoi descoperi un altul. Cum apropia labuta de glob, cum pisoiul celalalt facea si el acelasi lucru. Proptit bine pe picioarele dinapoi, motanelul incepu sa se joace de-a friptea cu celalalt, jucand globul intre labute si distrandu-se de minune, observand ca strainul ii copiaza fiecare gest.

Dintr-o data, din cauza unei lovituri mai puternice, globul se desprinse din pom si zbura prin aer, lovindu-se puternic de perete. Pe podea ajunse numai o gramada de cioburi urate si negre, cat despre pisoiul strain, nu se vedea pe nicaieri.

Motanelul Beby isi dadu seama ca iar a facut o boacana. Acum reusise sa-i strice casuta tovarasului sau de joaca, iar acesta se suparase si plecase. Simtindu-se foarte trist, pisoiul se hotari sa nu mai atinga deloc bradul, ca sa nu mai faca si alte boroboate. Dar curand se plictisi sa priveasca, indiferent cat de frumos era bradul impodobit. Asa ca, manat de aceeasi curiozitate pisiceasca, incepu sa dea tarcoale cadourilor stranse sub pom. Dar nu aveau nici un farmec. Erau doar cutii, pungi, pachete si pachetele, toate inchise, prin care nu se putea vedea nimic.

Oare ce o fi inauntru? Desi isi tot repeta ca nu are voie sa se atinga de ele, curiozitatea invinse pana la urma. Mai ales ca se gandea ca trebuie sa descopere acolo si ceva bun de mancare, pentru ca-l chinuia o foameeeeeeee…

Trase usor, cu labuta, primul pachet apoi, cu ghearele, sfasie ambalajul fosnitor la un colt. Nici nu apuca bine sa faca o mica deschizatura, cand pachetul incepu sa se miste. Speriat, motanelul intra din nou sub fotoliu si urmari sa vada ce se mai intampla. De sub hartiile multicolore, aparu… un ursulet de plus. Ia te uita! Se misca! Ba chiar se si scutura, se intinde si casca! Mare minune!!!

Motanelul Beby iesi de sub fotoliu, uimit. Ursuletul il observa si se apropie, prietenos, de el.

- Buna, pisoiule! spuse el vesel. Bine ca mi-ai dat drumul din ambalaje, ca am amortit de tot.

Nu se poate! Ursuletul de plus vorbeste! Nu auzise pana atunci nici o jucarie vorbind, mai ales pe limba pisiceasca! Oare visa, cumva? Motanul incepu sa se frece cu labutele pe la ochi, nevenindu-i sa creada.

- Ce te uiti asa la mine? rase ursuletul. Ce, tu n-ai stiut pana acum ca in noaptea de Craciun toate jucariile se misca si vorbesc?

Motanelul Beby, inca uimit, dadu din cap. Nu stiuse asta.

- Şi acum, ce stai proptit in coada? Hai sa eliberam si celelalte jucarii, ca avem doar cateva ore la dispozitie sa ne mai jucam si noi in voie. Ca pe urma… pana la Craciunul viitor… Iar n-o sa ne mai putem misca.

Pisoiul si cu Usuletul de Plus, deveniti nu peste mult timp prieteni la catarama, desfacura, incet-incet, toate cutiile si pachetele. Curand, toata sufrageria era plina de jucarii, care sareau, cantau, glumeau, se dadeau peste cap si radeau, vesele. Erau acolo papusi cu rochite de matase si cu parul moale, auriu, soldatei de lemn frumos lacuiti, care defilau dintr-o parte in cealalta a incaperii, clowni hazlii care faceau tumbe, se strambau si spuneau glume de ii faceau pe toti sa rada, ratuste macaitoare, catelusi cu cheita, al caror latrat subtirel se auzea de peste tot, masinute care alergau de colo-colo claxonand, trenuri care dadeau inconjur sufrageriei, chiar si pisicute pufoase si simpatice… in incapere domnea o harababura deplina. Jucariile erau raspandite peste tot si faceau un zgomot infernal. Motanelul Beby, ramas langa Usuletul de Plus, se temu ca atata harmalaie o sa-i trezeasca pe stapani.

- Fii pe pace! ii spuse ursuletul. Oamenii mari nu ne pot vedea si nici nu ne pot auzi. Doar copii si animalele ne pot simsi si pot participa, alaturi de noi, la serbarea noastra de Craciun.

Usuletul de Plus il lua pe motanel de o labuta si il trase in mijlocul jucariilor, care se prinsesera intr-o hora vesela. Cei doi prieteni intrara si ei in dans, bucurosi. Dupa hora, se incinse un joc cu mingea atat de infocat, incat, nu dupa mult timp, Motanelul Beby gafaia ca o locomotiva, cu limbuta afara. Dar serbarea continua. Se jucara de-a v-ati ascunselea, de-a prinselea, sarira capra… Peste tot domnea bucuria si cantecul.

incepusera sa oboseasca, iar lui Motanelul Beby i se facea si din ce in ce mai foame.

- Usuletul de Plus, miorlai el, jalnic. Nu mai pot! Mor de foame, zau asa.

Ursuletul statu putin pe ganduri. Ştia el ca pisicilor nu le plac fructele, dar altceva ce sa ii dea de mancare? Dintr-o data, ii veni un gand salvator. in brad erau si covrigi, si bomboane de ciocolata. Nu era mare lucru, dar Motanelul Beby se va multumi chiar si numai cu atat. Dar problema nu era pe deplin rezolvata. Nici unul nu era suficient de inalt sa culeaga din pom bunatatile, iar scaunele erau prea grele sa le miste. Tot Usuletul de Plus veni cu ideea de a se sui unul pe umerii celuilalt, ca sa ajunga la covrigi si la ciocolata.

Zis si facut. Motanelul Beby, pentru ca era cel mai greu, ramase la baza. Pe umerii lui se urca Usuletul de Plus, apoi, pe capul ursuletului un soldatel, pe umerii caruia se catara o pisica de plus, care tinea in spinare o papusa cu parul de aur. Era suficient. Papusica incepu sa culeaga din brad bomboane si covrigi, aruncandu-le jos, unde trei clowni le adunau intr-un cosulet de nuiele, in care fusesera mere. Totul merse bine, pana cand Motanelul Beby simti ca il gadila ceva pe la nas. Era beteala de pe ultimele crengi ale pomului, iar pisoiul nu putea, cu atata greutate in spinare, sa se dea cu un pas inapoi. Asa ca incerca sa nu se gandeasca la mancarime. Dar ti-ai gasit! Nu-i dadea deloc pace si oricat ar fi suflat el, beteala, gonita pentru o clipa, tot la nasul lui revenea. isi dadu seama ca nu mai este mult pana sa se produca nenorocirea: cu siguranta ca o sa stranute!

Se gandi sa-si anunte prietenii, ca sa coboare cat mai repede din spatele sau. Dar nu mai apuca.

- Aaatentieeee… reusi sa spuna, in timp ce tragea aer in piept, apoi rasuna cel mai teribil “Hapciu” pe care il auzisera vreodata toti ceilalti.

Jucariile zburara din spinarea motanului care incotro, incurcandu-se intre ramurile bradului si zgaltaindu-l cu putere.

- …stranut! relua Motanelul Beby, ametit si cu ochii inlacrimati.

- Am observat, raspunse Usuletul de Plus, din varful bradului care se clatina amenintator.

Jucariile o zbughira care incotro, iar motanul isi dadu seama ca pomul avea sa cada. Asa se si intampla, si putin lipsi sa nu-l prinda si pe Motanelul Beby sub crengile sale grele de globuri.

Pisoiul nu avu timp sa se gandeasca prea mult la dezastrul din sufragerie, pentru ca trebui sa-si ajute prietenii sa iasa dintre ramuri, ghirlande si beteala. Abia dupa aceea, stransi cu totii in jurul pomului cazut, isi dadura seama cat de mare este debandada.

- Ei, acum ce ne facem? scanci Motanelul Beby, care se si vedea ridicat de ceafa si batut cu papucul in partile moi.

Toata veselia disparuse. Marinica privea trist catre pomul cazut, oftand din greu.

- Le-am stricat Craciunul bietilor oameni!

Un timp, peste dezastrul general domni o liniste grea si incarcata de tristete.

- Numai eu sunt de vina! miorlai motanul. Ca n-am putut sa ma abtin de la nenorocitul ala de stranut! Trebuia sa fac ceva, sa-mi tin respiratia sau…

- Nu e vina ta deloc, il intrerupse ursuletul. I se putea intampla oricaruia dintre noi.

- Da, dar mie mi s-a facut foame. Nu puteam sa rabd? Voi doar m-ati ajutat pe mine, asa ca tot eu sunt de vina. O sa merit scarmaneala de maine cu varf si indesat!

- Nu se poate, se revolta Usuletul de Plus. Trebuie sa facem noi ceva sa reparam boacana. Nu te lasam noi asa, cu toata debandada asta pe cap, fara sa te ajutam. Lasa-ma doar sa ma gandesc putin.

Şi nici nu se putea sa nu-i vina ursuletului vreo idee. Curand, se apucara de treaba. Trebuiau sa se grabeasca; nu mai era mult pana in zori. Cu mari eforturi, reusira sa ridice si sa aseze fiecare picior al unui scaun pe cate o masinuta, apoi fu foarte simplu sa-l impinga langa bufet. Urcat in picioare pe scaun, Motanelul Beby ridica in labutele din fata un camion-macara si il aseza cu grija, sa nu mai sparga ceva, printre bibelourile de pe vitrina. Apoi se urcara acolo si doua papusi, care stransera bibelourile intr-un colt, facandu-i loc si pisoiului. Macaraua incepu sa isi desfasoare franghia, de care era agatat un carlig, iar Usuletul de Plus, aflat jos, agata carligul de varful bradului cazut. Pana aici era bine. incet-incet, macaraua incepu sa ridice pomul de jos, miscandu-l in stanga si in dreapta, la indicatiile ursuletului, pentru a-l aseza exact acolo unde fusese. Cand il ridica de tot, cei sase soldatei de lemn il proptira imediat in suport si astfel o parte din treaba, si cea mai grea, se incheiase.

Motanul si celelalte jucarii coborara veseli de pe vitrina, nu inainte ca papusile sa aranjeze la loc bibelourile, pentru a nu lasa nici o urma.
Apoi, un avion incarcat cu globurile desprinse din pom decola de pe podea si, dand de doua ori ocol bradului, reusi sa agate podoabele chiar si de crengutele cele mai de sus. Apoi, in acelasi fel, aranja din nou beteala alunecata aiurea si instalatia de luminite multicolore.

Bradutul era gata. Avusesera noroc. Nu se sparsesera decat doua globuri, asa ca nu se observa. Dar cioburile? Dupa ce se rugara indelung de ea, vrajitoarea de carpe accepta sa se dea jos de pe matura si sa o foloseasca la stransul cioburilor, pe care le pisara fin si, din avion, le lasara sa ninga peste pomul de iarna, care deveni, astfel, mai argintiu si mai stralucitor. Trasera inapoi scaunul, maturara acele de brad imprastiate prin toata sufrageria si se mai ocupara inca de cateva amanunte, ca incaperea sa arate exact ca atunci cand o parasisera stapanii.

Obositi, dar in acelasi timp multumiti ca reusisera, se stransera in mijlocul sufrageriei, pe covor, sa se odihneasca.

- Multumesc, multumesc mult de tot! ii spuse Motanelul Beby ursuletului. Nici nu stiu ce m-as fi facut fara voi.

Usuletul de Plus zambi.

- Nu ne parasim niciodata prietenii la ananghie. Bine ca am reusit.

in departare, incepura sa cante cocosii, iar jucariile sarira, speriate, din toate colturile incaperii.

- Repede, ca se face ziua! le grabi ursuletul. Curand n-o sa ne mai putem misca! Intrati degraba in cutii.

Dupa ce toate jucariile isi luara la revedere de la Motanelul Beby, se aliniara si, miscandu-se din ce in ce mai greu, intrara cuminti in cutiile si pungutele lor. Usuletul de Plus si Motanelul Beby impachetara la loc cadourile cat de frumos se pricepura ei, apoi veni randul ursuletului sa-si ia ramas bun.

- Nu te voi uita niciodata, mieuna Motanelul Beby, trist.

- Nu fi suparat, spuse Usuletul de Plus. La anul, in noaptea de Craciun, ne vom juca din nou impreuna, continua el, in timp ce se infasura in hartiile frumos colorate in care fusese impachetat.

in sufragerie se lasase linistea. Toate jucariile redevenisera jucarii, chiar si ursuletul de plus. Cascand, Motanelul Beby mai privi o data in jur, sa se convinga ca totul este in regula, apoi se incolaci pe fotoliu. Acum, daca totul era ca la inceput, nu mai avea de ce sa se teama sa fie gasit de stapani in sufragerie. in curand adormi, leganat usor de luminitele palpaitoare din primul sau brad de Craciun.
Inapoi la povesti

©2010 . All Rights Reserved.

In fiecare zi se admira indelung in oglinda si o intreba:

- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?

Si in fiecare zi, oglinda ii raspundea:

- Regina, tu esti cea mai frumoasa din lume!

Multumita, trufasa regina isi vedea mai apoi de treburile ei. In vremea asta, Alba ca Zapada crestea si se facea pe zi ce trece mai frumoasa si mai inteleapta. Si iata intr-o buna zi, pe cand regina isi intreba oglinda:

- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?

Aceasta ii raspunse:

- Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte frumoasa, dar Alba ca Zapada este cea mai frumoasa.

Regina cea rea fu cuprinsa de furie. Dadu porunca sa i se infatiseze unul dintre vanatori:

- Ia-o cu tine pe Alba ca Zapada, du-o in padure si omoar-o! Si ca sa te cred ca ai omorat-o, sa-mi aduci dovada inima ei! porunci ea.

Vanatorul cobora in livada unde Alba ca Zapada culegea mere.

- Printesa, am primit porunca sa te iau cu mine la padure. Trebuie sa-i dai ascultare reginei. Urmeaza-ma!

Cand sa-si scoata pumnalul, vanatorul fu cuprins de mila, vazand chipul dragalas si nevinovat al printesei.

- Alba ca Zapada, mai bine fugi!

- Bine, dar porunca reginei?

- Porunca era sa-ti iau viata! Numai ca eu nu pot face una ca asta! Fugi si nu te mai intoarce niciodata la castel!

Atunci, fara sa se mai uite in urma, alergand cat o tineau picioarele, Alba ca Zapada se pierdu in padure.

Pe drumul de intoarcere, vanatorul prinse o caprioara, o dobora si-i lua inima, pe care o aseza intr-un sipetel. Cu aceasta in mana se infatisa reginei.

- Maria Ta, iata inima Albei ca Zapada. Porunca ti-a fost indeplinita.

Alba ca Zapada rataci multa vreme prin padure. Vietuitoarele padurii o urmareau curioase.

- Ce frumoasa este! Oare unde se duce asa de una singura?

Si iata ca Alba ca Zapada zari printre copaci acoperisul unei casute.

- Ce casa draguta! exclama ea cu incantare, dar ce mica este! Cine poate locui acolo?

In vremea asta, la castel, regina cea rea isi intreba oglinda:

- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?

Iar oglinda ii raspundea:

- Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte frumoasa, dar tot Alba ca Zapada este cea mai frumoasa.

Si i-o arata pe Alba ca Zapada in fata casutei din padure.

- Alba ca Zapada! Asadar vanatorul n-a ucis-o! Daca asa stau lucrurile, o sa ma ocup eu insami de treaba asta. Caci vreau sa fiu cea mai frumoasa din lume…

Alba ca Zapada batu la usa casutei din padure. Cum nimeni nu-i raspunse, apasa clanta si intra.

Infometata, musca dintr-o painita si bau dintr-un ulcior cu lapte.

” Ce mic e totul aici! se mira ea. Si ce vraiste in casuta asta! O sa fac eu curatenie! ” se hotara ea.

Punand mana pe o matura, Alba ca Zapada se apuca de treaba: matura praful din toate ungherele, spala si orandui totul. Cand termina, cuprinsa de oboseala, adormi pe un patuc.

La sfarsitul zilei, dupa ce am trudit din greu in maruntaiele pamantului, cei sase frati ai mei si cu mine ne-am intors acasa.

- Ah! Ce bine e din nou acasa! Tot ce imi doresc e sa mananc si sa dorm.

- Si eu!

- Si eu!

- Cu totul de acord!

- Sunt de aceeasi parere!

- E adevarat!

- Si inca cum!

- Oh! Usa e intredeschisa! A intrat cineva in casa!

Cam speriati, am impins usa. Nimeni… Doar casa arata parca altfel decat o stiam…

- Totul e curat luna! Cineva a facut curatenie aici!

In camera de culcare am dat de o fetiscana adormita intr-un patuc. Avea pielea foarte alba, precum zapada, iar parul ii era negru ca abanosul.

- Ce frumoasa e! Dar si ce inalta!

- Cine sa fie? N-am mai vazut-o pana acum!

- Sst! O s-o trezesti…

- Oh! Ce mititei sunteti! glasui Alba ca Zapada deschizandu-si ochii. Cine sunteti?

- Noi suntem cei sapte pitici, iar tu te afli la noi acasa. Tu ai facut curatenie in casa?

- Da, eu, sper ca nu v-ati suparat.

- Deloc! Acum o sa putem petrece! Muzica!

Dupa ce am dantuit si ne-am distrat bine, Alba ca Zapada ne-a spus povestea ei, iar noi i-am zis:

- Nu vrei sa ramai aici la noi? O sa te ocupi de gospodarie in timp ce noi vom cobora in mina.

- O, va multumesc! Sunteti buni la inima si milosi!

A doua zi dimineata, am plecat catre mina mult mai veseli decat de obicei.

In vremea asta, la castel, regina cea rea punea la cale o rezbunare cumplita.

- Sunt de nerecunoscut! Intr-adevar, cu palaria asta urata si cu salul mancat de molii, nimeni nu ma va recunoaste. O s-o ispitesc pe prostuta aceea cu fleacurile astea…

Caci regina luase cu ea tot soiul de podoabe. Din cele ce le plac fetelor.

Cu infatisarea ei schimbata, regina cea rea ajunse in padure, la casa piticilor.

- De vanzare! Piepteni, cingatori! Cine vrea piepteni frumosi? Ziua buna, fata mea. Ia priveste cingatorile astea frumoase. Care-ti place?

Caci, trebuie s-o spunem, fara sa stea pe ganduri, Alba ca Zapada ii deschise deja usa casutei.

- Incearc-o pe asta, te ajut eu sa-i strangi sireturile.

Si proptindu-se bine, asa-zisa negustoreasa incepu sa traga de sireturile cingatorii, si stranse, si stranse! Biata Alba ca Zapada incerca sa strige:

- Ajutor! Nu mai pot respira! Ma sufoc…

Insa regina strangea, strangea mereu…

Tocmai atunci ne-am intors si noi de la mina.

- Dar ce se intampla? Ce faci? Da-i drumul!

Convinsa ca a terminat cu Alba ca Zapada si profitand de inghesuiala, nesuferita de regina disparu.

- Dezleaga-i repede cingatoarea! Iute!

- Adu un pahar cu apa! Poftim, bea, o sa te simti mai bine…

Reintoarsa la castel, regina isi intreba iarasi oglinda:

- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?

Insa oglinda, ca si in alte dati, ii raspundse:

- Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte frumoasa, dar tot Alba ca Zapada este cea mai frumoasa. Regina fu cuprinsa de o furie neagra. A doua zi se deghiza din nou intr-o femeie batrana si zdrentaroasa si isi puse o masca pe ochi. Apoi lua un mar frumos si rosu la culoare pe care il inmuie in otrava si il aseza peste alte mere intr-un cosulet. Si iarasi lua calea padurii…

- Bine te-am gasit, fata frumoasa! N-ai vrea sa cumperi niste mere?

” Oh, ce frumoase sunt, se gandi Alba ca Zapada, iar babuta asta pare tare sarmana! ”

- Poftim, gusta din marul asta frumos ca sa te convingi cat este de bun…

Alba ca Zapada, increzatoare, nu-si mai aminti de sfaturile noastre si intinse mana catre frumosul fruct otravit. Nici nu musca bine din mar ca si cazu si ramase nemiscata. Otrava fuse tare puternica. Regina cea rea incepu sa rada:

- In sfarsit! Acum eu sunt cea mai frumoasa!

Apoi se grabi s-o ia din loc, in vreme ce micile animale ale padurii se apropiau intristate. Nici nu le venea sa creada ca Alba ca Zapada cea buna si frumoasa nu mai traia!

- Baba asta urata si rea e desigur regina!

- Cu siguranta i-a facut rau Albei ca Zapada!

Cand ne auzi vocile, regina isi zvarli cosuletul cu mere si o lua la sanatoasa cat putu de repede. Pentru noi piticii era tare greu sa ne tinem dupa ea, daramite s-o mai si prindem.

- Alba ca Zapada voastra nu mai e! ne-a mai strigat ea cu rautate inainte de a se face nevazuta prin padure.

Sigura de victorie, regina se napusti la oglinda ei fermecata fara sa-si scoata mai intai straiele de cersatoare.

- Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume?

Insa oglinda ii raspundse:

- Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte frumoasa, Alba ca Zapada nu mai poate fi cea mai frumoasa. Dar, de acum inainte, chipul iti va fi la fel de had cum ti-e inima.

Ingrozita, regina isi smulse masca si scoase un tipat: oglinda ii arata un chip hidos si zbarcit si asa avea sa ramana pe veci.

Noi, piticii, am incercat zadarnic s-o readucem la viata pe Alba ca Zapada. Statea intinsa pe jos, acolo unde cazuse, si era cu adevarat lipsita de viata. Toata viata am jelit-o, alaturi de vietuitoarele padurii.

Era atat de frumoasa, incat nu ne-am putut hotara s-o ingropam. In zori am asezat-o intr-un sicriu de cristal, pe varf de munte, astfel ca oricine s-o poata admira.

Ce pustie avea sa fie casa fara ea!

Dar iata ca, intr-o buna zi, un tanar print trecu pe acolo, ducandu-se la vanatoare. Vazand-o pe Alba ca Zapada odihnind in sicriul de cristal, atat de frumoasa incat parea ca doarme, nu se mai putu dezlipi de locul acela. I-am istorisit toata povestea…

- Ridicati capacul, zise el atunci, as vrea s-o vad mai de aproape, este atat de frumoasa!…

Cu mare delicatete, o cuprinse in brate. Si atunci, miscarea facu sa cada din gatul printesei bucatica de mar otravit. Pe data Alba ca Zapada deschise ochii.

Cand il vazu pe print, obrajii i se imbujorara. chipul printului se lumina de un zambet. Alba ca Zapada era vie, printul o readuse la viata.

- Vrei sa fi printesa mea? Imparatia mea te asteapta…

- Cat despre noi piticii, am ramas iarasi fara Alba ca Zapada. Numai ca de data asta eram tare fericiti pentru ea! Totul e bine cand se termina cu bine.

De atunci nu ne saturam niciodata sa ne amintim de povestea ei si s-o istorisim tuturor.”

©2010 . All Rights Reserved.